د.جمال محمود هنداوي

تقليص
X
 
  • تصفية - فلترة
  • الوقت
  • عرض
إلغاء تحديد الكل
مشاركات جديدة
  • جمال محمود هنداوي
    أديب وكاتب
    • 21-10-2010
    • 400

    د.جمال محمود هنداوي

    Djamal MAHMOUD
    جمال محمود




    Djamal Mahmoud est né le 4 mai 1962, dans la localité de Rakka en Syrie.
    Apres avoir suivi les cours de l’école primaire et du lycée dans sa ville natale, il s’est inscrit ŕ la Faculté de Médecine de Cluj-Napoca en Roumanie.
    Il publie dans diverses revues de Roumanie parmi lesquelles :
    "Tribuna" (la Tribune) de Cluj-Napoca, "Actualitatea literară"(l’Actualité littéraire), "Oglinda literară" (le Miroir littéraire), "Feedback"de Iaşi, "Citadela" de Satu Mare, dans les revues "Singur" (Seul), "Litere" (Lettres) de Târgovişte, "Ecoul" (L’écho), "Tânărul scriitor"(Le Jeune écrivain) ARP, et la revue "Nova Provincia Corvina" de Hunedoara, etc. Il débuta avec le volume de vers "De Ce" (Pourquoi), aux éditions Daco-Press, Cluj-Napoca, 1995. En présent on peut le lire dans les anthologies et volumes collectifs suivants: "World Haiku 2009,No.5", Editions Shichigatsudo, Tokyo, Japon, 30/01/2009, (coordonnée par le professeur et haijin, Ban,ya Natsuishi, co-fondateur de l’association mondiale de haiku, WHA), l’anthologie "Virtualia 7 et 8", coordonnées par Alina Manole, Editions Pim, Iaşi, Roumanie, 2008& 2009, "L’Anthologie de poésies et commentaires" réalisée par Valentina Becart, Editions Paneurope, Iaşi, Roumanie, 2008, "Le deuxičme livre des rencontres", 2008 & "Le Troisičme livre des rencontres ", 2009, les deux volumes étant coordonnés par le počte Eugen Evu, Editions Astra, Deva, Roumanie, "La premičre grue", un volume collectif de Haiku, Editions Grinta, Cluj-Napoca, Roumanie, 2009, Anthologie de poésie, 55 počtes contemporains des pages choisies, coordonnée par Valentina Becart, Editions ArhipArt, Sibiu, Roumanie, 2010, „Les matinées des grues”, volume collectif de haiku, Editions Grinta, Cluj-Napoca, Roumanie, 2010, et "Le Mouvement culturel de Rakka entre 1900-2008", par l’écrivain syrien Subhi Dusuki, Editions Kiwanhouse-Damasc, Syrie, 2008.



    Volumes:

    1-"DECE",(Pourquoi), poésies, Ed.Daco-press, Cluj-Napoca, Roumanie, 1995.
    2-"Primul cocor"(La premičre grue), un volume collectif de Haiku, Editions Grinta, Cluj-Napoca, Roumanie, 2009.
    3-"Albe&reci"(Blanches & froides), poésies, Editions Vinea, Bucureşti, Roumanie, 2010.
    4-"Pe muchiile cercului"( Sur les bords du cercle(, Editions Brumar, Timişoara, Roumanie, 2010.
    5- "Dimineţele cocorilor"(Les matinées des grues), volume collectif de haiku, Editions Grinta, Cluj-Napoca, Roumanie, 2010.
    6-Le Berger des rochers, volum de versuri în limba franceză, Editions Clapas, France, 2010.



    „Berger de rochers”: de la conception à l’infini.

    Djamal Mahmoud féconde les mots comme il féconde la femme. Ravi par l’amour, ébloui par la naissance - ce processus grâce auquel il réalise pleinement sa mission d’Homme - le poète accomplit sa mission de créateur, accédant ainsi au rôle de démiurge. Et c’est à la femme qui accouche, qui donne vie, qui met au monde, la Femme – épouse et mère - initiatrice de la vie qu’il rend hommage.
    „je suis entrée en travail maintenant
    je serre les dents et je me tais
    (Frénésie)
    „mais ton cœur est la cloche
    qui bat éternellement m’annonçant
    chaque résurrection”… (Lala)
    Sa mère est le personnage central de nombreux poèmes, entrant en symbiose avec la nature, une nature fertile et authentique, qui est souvent source de nostagie, tel un paradis perdu.
    „et lorsque je commence à m’assoupir
    il tire l’ombre de maman bien cachée dans ses racines
    il me la tend et appelle tous les oiseaux
    pour qu’ils chantent jusqu’à ce que je m’endorme dans ses bras…” (L’ombre)
    Plus que le résultat d’un désir, l’enlacement des corps n’étant pas absent de ces poèmes, la naissance conduit à cet accouchement de soi-même, qui se transforme peu à peu en une initiation, ponctuée par la mort à chaque étape de cette croissance nécessaire au processus de vie.
    „dans mon arche gémit une femme en travail
    ce n’est pas son premier accouchement et ce ne sera pas son dernier
    (...)
    je suis impatient
    j’ai hâte qu’elle accouche de moi-même” (L’épitaphe)
    „Elle
    gémit
    gémit en moi tout en me faisant naître” (La naissance)
    Ces étapes de la vie sont autant de rites d’initiation visant à devenir Homme au plein sens du terme, à réaliser l’oeuvre de Dieu et par là-même à se rapprocher de l’infini. La mort n’est pas exclue, mais incluse dans le processus vital, tout comme l’ombre n’est pas en opposition mais en complémentarité de la lumière, mettant en relief le paysage et procurant par là-même plus de hauteur et de profondeur aux textes poétiques.
    „ton corps ondule en moi
    délicat et innocent
    il danse la valse de ma mort
    et de la résurrection des eaux mortes” (Tête)
    Le poète se promène dans un paysage séculaire chargé d’histoire, décryptant les formes et les contours de sa géographie particulière.
    „tenant en main le barrage érodé
    par les rats et par les gens
    nous nous heurtons à l’eau restante” (Mareb)
    (Evocation de la digue de Marib au Yémen, symbole de l’Arabie heureuse, ancienne capitale du royaume de Saba).
    „dans mes bras
    se lève un chevalier arabe
    il te récite la peau écrite
    en lettres d’or sur le mur de la Mecque” (Duel)
    Il s’agit là d’un espace ouvert, où la terre attend l’eau, cet élément vital qui la féconde, cette eau de la crue qui la nourrit. L’eau, élément essentiel de la vie, symbole de fécondation, tout comme à la naissance la femme perd les eaux.
    „elle me regarde voilée
    on ne voit que ses yeux
    comme ceux d’un faucon enchaîné
    d’eux s’échappe le désert
    en quête de la pluie” (Pont)
    Tout au long de ce parcours, entre silence (du désert) et attente (de l’eau), le poète fait un retour aux origines, se dénudant complètement, cherchant l’enfant intérieur, éternel visionnaire de la pureté originelle où le corps n’est que le réceptacle, périssable, de l’âme éternelle:
    „entre mon âme et l’air
    il y a un corps
    et une camisole de force” (La toile humide)
    Le poète se transforme ainsi en un „berger de rochers”.
    „comme la majorité des prophètes
    je m’imagine en rêve
    chaque nuit
    avec des troupeaux de rochers derrière moi
    broutant des vagues” (berger de rochers)
    Pourtant l’espace infini est offert à chacun de nous, qui naît dans la liberté de s’écouler sans opposer aucun barrage au cours naturel du fleuve et sans craindre l’ennui et la vanité du monde.
    Pour traduire cet infini, cette liberté intérieure, le poète a recours à la poésie, tout comme le grand poète roumain Nichita Stanescu, qui était en quête du mot créateur de mondes, le mot „lumière”: „Fiat lux !”
    „Dieu me manque
    je veux le voir juste maintenant
    cueillir la lumière de tes battements
    d’ailes…” (Timbre)

    Pour Djamal Mahmoud, la poésie est cet art qui repose en lui, attendant d’être fécondé, et c’est lors de cette mise au monde révélant l’écriture, que le poème l’accouche en tant que poète. A la gestation de l’un, se superpose la révélation de l’autre. Le cercle est parfaitement clos. L’Homme se réalise alors au plein sens du terme, il réalise l’oeuvre de Dieu en se rapprochant de cet infini. Telle est la mission du poète: dépasser ses ombres particulières, accomplir la mission humaine et au moyen de la poésie, langage universel, atteindre Dieu.
    „séparé de mon ombre
    je quitte les rochers blottis
    je sors des murs abrupts” (Le premier cercle)

    (Nicole Pottier)





    جمال محمود


    جمال محمود هنداوي, شاعر سوري يكتب باللغة الرومانيه, ولد في محافظة الرقه, في شهر أيار, 1962.
    درس المرحلة الابتدائيه والاعداديه وكذلك الثانويه في الرقه ,أما اللغه الرومانيه ففي مدينة كرايوفا ومن ثم كلية الطب البشري في مدينة كلوج نابوكا, حيث تخرج منها في سنة 1990.

    مارس العمل التجاري بعد سقوط النظام الشيوعي.

    ينشر الشعر في المجلات والصحف الادبيه الرومانيه المهمه ومنها: مجلة تريبونا العريقه في كلوج نابوكا,مجلة فاترا فيكي, مجلة فياتسادي بريتوتيندين, مجلة سيتاديلا في مدينة ساتو ماري, مجلة سينكور و كذلك ليتيري في مدينة تيركوفيشتي, مجلة نوفا بروفينشيا كورفينا في مدينة هونيدوارا, مجلة فيدباك في مدينة ياش,صحيفة كوفينتول ليبير , مجلة اوكليندا ليتيرارا, مجلة أكتواليتاتا ليتيرارا, مجلة أيكو و تينارول سكريتور الرقميتين, وكذلك في المواقع التاليه: أكونيا, هيرمينيا, ريتاوا ليتيرارا, رومانيان هايكو وغيرهم.
    -نشر كتابه الأول في دار النشر, داكو بريس في كلوج نابوكا, سنة 1995 وهو بعنوان لماذا.

    متواجد في أنثولوجيات و كتب مشتركه:
    -الأنثولوجيا العالميه للهايكو والتي تحتوي على مختارات من قصائد هايكو ل 177 شاعر من العالم, صادره في اليابان,طوكيو, دار نشر سيكيكاتسودو, باشراف واختيار البروفسور والشاعرالياباني, مؤسسس جمعية الهايكو العالميه, بانيا ناتسويشي, 30-01-2009.

    -أنثولوجيا فيرتواليا 7&8 الصادرتين عن دار النشر بيم, ياش- برعاية الشاعرة الرومانية الينا مانولي
    , 2008&2009.
    -أنثولوجيا الشعر والتعليقات برعاية الشاعرة والصحفيه- الرومانيه فالينتينا بيكارت, عن دار النشر بان يوروب, ياش, 2008.

    -أنثولوجيا صفحات مختاره, 55 شاعر معاصر, برعاية فالينتينا بيكارت, دار النشر أرهيب أرت, سيبيو, 2010.
    -كتاب مشترك للهايكو برعاية الشاعر دان نورا, بريمول كوكور, عن دار النشر كرينتا, كلوج نابوكا,2009.
    -كتاب مشترك للهايكو برعاية الشاعر دان نورا, ديمينتسيلي كوكوريلور, عن دار النشر كرينتا, كلوج نابوكا 2010.
    -كتاب اللقاءات الثاني والثالث برعاية الشاعر الكبير يوجين ايفو عن دار النشر أسترا, ديفا, 2009,2010.
    -الحركة الثقافيه في محافظة الرقه بين 1900-2008, برعاية الأديب السوري صبحي الدسوقي, دار النشر كيوان هاوس, دمشق, 2008.
    -أنثولوجيا الهايكو في رومانيا، برعاية الشاعر الروماني ورئيس جمعية الهايكو الرومانيه فالينتين نيكوليتوف،
    بخارست، 2010.



    -عضو جمعية الهايكو العالميه, طوكيو.
    -عضو جمعية الهايكو الرومانية, بوخارست.
    -عضو جمعية الكتاب باللغة الرومانية في كويبك, كندا.


    أعماله المنشوره:
    -ديوان شعر بعنوان"لماذا", باللغة الرومانيه, صادر عن دار
    النشر داكو برس, كلوج نابوكا, رومانيا, 1995
    -ديوان شعر بعنوان "راعي الصخور", باللغة الفرنسيه, ترجمة الشاعره الفرنسيه نيكول بوتيير, صادر عن دار النشر كلاباس, ميلو, فرنسا, 2010
    -ديوان شعر بعنوان "على حواف الدائره", باللغة الرومانيه, صادر عن دار النشر برومار, تيميشوارا, رومانيا, 2010
    -ديوان شعر بعنوان "بيضاء وبارده باللغة الرومانيه, صادر عن دار النشر فينيا, بخارست, رومانيا, 2010

    *كتب عن شعره الناقد الكبير ورئيس تحرير مجلة رومانيا الأدبيه أليكس شتيفانيسكوAlex Ștefănescu، الشاعر والناقد الروماني الكبير جيورجي كريكوركوGheorghe Grigurcu، الشاعر الكبير شيربان فوارتساȘerban Foarță، الشاعر أوكتافيان سوفيانيOctavian Soviany، الشاعر فلورين كاراجيوFlorin Caragiu، الناقد فيليكس نيكولاوFelix Nicolauوالشعراء:
    يوجين إيفوEugen Evu، نيكولاي تسونيNicolae Tzone، فلورين كريكوريFlorin Grigore، أنجيلا ناكي مامييرAngela Nache Mamier، باول كوربانPaul Gorban، ليفيو أُفيليانوLiviu Ofileanu، يوانا جاكارIoana Geacăr، يونوتس كاراجياIonuț Caragia، جيزارينا آداميسكوCezarina Adamescu، وكذلك الشاعرة الفرنسيه نيكول بوتييرNicole Pottier الخ.
    التعديل الأخير تم بواسطة جمال محمود هنداوي; الساعة 22-10-2010, 22:45.
    sigpic[motr]
    سقوط نجم-
    ضجيج الحجارة فقط
    يسمع في الهاوية.
    Falling star-
    only the noise of stones
    .in the deep valley
    World Haiku, No.5-2009
    هايكو-جمال محمود هنداوي[/motr]

    http://djamalmahmoud.wordpress.com/
  • جمال محمود هنداوي
    أديب وكاتب
    • 21-10-2010
    • 400

    #2
    Arab Authors and Arab writers around the World, Information on Arab writers , Arabic books, Arab writing
    sigpic[motr]
    سقوط نجم-
    ضجيج الحجارة فقط
    يسمع في الهاوية.
    Falling star-
    only the noise of stones
    .in the deep valley
    World Haiku, No.5-2009
    هايكو-جمال محمود هنداوي[/motr]

    http://djamalmahmoud.wordpress.com/

    تعليق

    • جمال محمود هنداوي
      أديب وكاتب
      • 21-10-2010
      • 400

      #3
      sigpic[motr]
      سقوط نجم-
      ضجيج الحجارة فقط
      يسمع في الهاوية.
      Falling star-
      only the noise of stones
      .in the deep valley
      World Haiku, No.5-2009
      هايكو-جمال محمود هنداوي[/motr]

      http://djamalmahmoud.wordpress.com/

      تعليق

      • جمال محمود هنداوي
        أديب وكاتب
        • 21-10-2010
        • 400

        #4
        [align=left]Biografie Djamal Mahmoud

        "Condeiul meu visa-n cerneală[/align]
        [align=left]
        Că-noată-n cer purtat de versuri
        Gingaşe aripi de petală
        Crăiese ce adie-n mersuri".


        (Djamal MAHMOUD)



        Nume:Mahmoud
        Prenume:Djamal
        Djamal Mahmoud, născut la dată de 04/Mai/1962, în oraşul Rakka din nord-estul Siriei pe malul Eufratului, unde a copilărit
        şi a terminat liceul în şcolile acestui oraş.
        A urmat cursurile de pregătire de limba Română în oraşul Craiova, după care a absolvit facultatea de medicină generală din Cluj-Napoca,România.
        Debut editorial, volumul de versuri, "DECE", editura, Daco-press, Cluj-Napoca,România, 1995.
        Publică în:
        Revista de cultură "Tribuna"-Cluj-Napoca.
        Revista Haiku al societăţii române de Haiku.
        Revista literară "Vatra veche"-Târgu-Mureş.
        Revista de cultură "Viaţa de pretudindeni"nr.1-5(36-40), 2008, condusă de Sabin Bodea.
        Cotidianul Mureşan "Cuvântul Liber"-Târgu-Mureş.
        Revista "Actualitatea literară"revista unirii scriitorilor din România, condusă de poetul Nicolae Silade.
        Revista "Oglinda literară"-Focşani, Vrancea, ce apare sub egida uniunii scriitorilor din România, condusă de prozatorul şi poetul, Gheorghe Neagu.
        Revista "Citadela"-Satu Mare, condusă de poetul Aurel Pop.
        Revista "Feed Back-Iaşi",condusă de poetul Daniel Corbu, în care a fost publicat la rubrica, "Galaxii lirice".
        Revista Litere-Târgovişte, condusă de poetul Tudor Cristea.
        Revistă "Singur"-Târgovişte, condusă de poetul Ştefan Doru Dancuş.
        Revista "Ecoul" în cadrulul grupului de publicaţii al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu.
        Revista "Tânărul scriitor",ARP.
        Revista "Viaţa literară".
        Revista "Nova Provincia Corvina"-Hunedoara, condusă de Poetul Eugen Evu.
        Unevliterar al domnului Eugen Evu.
        Revista Literară Bucovina
        Ziarul radio online, radio metafora.
        Revistaonline RomanianVip.
        Agonia, Hermeneia, Roliteratura, Sferaonline, Poezii.biz, Arabworldbooks, Ana-news,Scribd.com, Clubulsirian.ro şi reteaualiterara, etc.

        Afilieri:

        -Membru al Societăţii române de Haiku, Bucureşti.
        -Membru al Asociaţiei mondiale de Haiku(WHA), World Haiku Associations, Tokyo.
        -Membru al Asociaţiei scriitorilor de limbă română din Quebec, Canada.

        Antologii&Volume colective:

        -Prezent în antologii din România şi din străinătate:
        1-World Haiku 2009, No5, în care sunt antologaţi 177 de haijini din 25 de ţări, din România: Mahmoud Djamal, Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Marius Chelaru şi Valentin Nicoliţov, cartea a fost editată de directorul şi co-fondatorul asociaţiei mondiale de haiku( World Haiku association) profesorul Ban,ya Natsuishi, editura Shichigatsudo-Tokyo-Japonia,30-01-2009.
        2-A două carte a întâlnirilor, coordonată de poetul şi publicistul Eugen Evu-editura Astra-Deva-România,Decembrie-2008.
        3-Antologie de poeme şi comentarii, coordonată de valentina Becart-editura-Paneurope-Iaşi-România2008.
        4-Antologia "Virtualia 7", coordonată de Alina Manole,editura Pim-Iaşi-România-2008.
        5-Mişcarea culturală din Rakka, o carte bibliografică
        coordonată de scriitorul Sirian Subhi Dsuki صبحي دسوقي
        publicată la editura Kiwanhouse-Damasc-Siria,2008.
        6-A treia carte a întălnirilor de poetul Eugen Evu, seria Corvina, Deva, România-2009.
        7-Antologia "Virtualia 8", coordonată de Alina Manole, Editura Pim-Iaşi,România, 2009.
        8-Antologie de poezie, 55 de poeţi contemporani(Pagini alese), coordonată de Valentina Becart, editura Arhip Art, Sibiu, România, 2010.
        9-"Primul Cocor", volum colectiv de haiku, Ed.Grinta-Cluj-Napoca,România,2009.
        10-"Dimineţele cocorilor", volum colectiv de haiku, Ed.Grinta, Cluj-Napoca, România, 2010.
        11-"Când greierii tac", antologie română de haiku, realizată de actualul preşedinte al societăţii române de haiku, poetul Valentin Nicoliţov, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de haiku în România, editura societăţii scriitorilor români, Bucureşti, 2010.

        Tradus în limbile: Araba, Franceza(Volum de versuri, Nicole Pottier), Engleza(Poeme, Paul Abucean,Haiku-uri,Magdalena Dale), spaniola(Poeme,Paul Abucean) şi japoneza(Haiku-uri, Ban,ya Natsuishi).


        Cărţi publicate:

        1-"DECE", volum de versuri, Ed.Daco-Press, Cluj-Napoca, România, 1995.


        2-"Pe muchiile cercului", volum de versuri, 112 pagini, Ed.Brumar, Timişoara, România, 2010, prefaţa: Eugen Evu, coperta4: Felix Nicolau, editor de carte: Robert Şerban.

        3-"Albe&reci", volum de versuri, 122 pagini, Ed. Vinea, Bucureşti, România, 2010, Prefaţa:Şerban Foarţă, postfaţa: Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Octavian Soviany, Florin Caragiu,clapeta1:Nicolae Tzone, redactor de carte: Nicolae Tzone.


        4- "Le Berger des rochers"(Păstorul de stânci), volum de versuri în limba franceză, tradus de Nicole Pottier, Editions Clapas, France, 2010, Preafaţa:Nicole Pottier,Eugen Evu, Postfaţa:Angela Nache Mamier, redactor de carte:Poetul francez Cristophe Liron.





        Premii:
        -Premiul doi la concursul internaţional de Haiku, (secţiune română), organizat de Societatea română de Haiku(Revista Haiku), 2010.


        Referinţe:
        Şerban Foarţă, Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Florin Caragiu, Octavian Soviany, Nicolae Tzone, Felix Nicolau, Eugen Evu, Angela Nache Mamier, Nicole Pottier(Prefeţe&Posfeţe),
        Florin Grigoriu (în filele din istoria Haiku-ului, colocviul naţional de Haiku din Constanţa, Mai, 2010), Eugen Evu(în A doua carte a întâlnirilor, Despărţiri De Plural sau Ieşiri Din Sistem, revista Agero, Nova Provincia Corvina, unevliterar), Cezarina Adamescu(Agero, Sferaonline, Cotidianul Cuvântul Liber, revista Slova Creştina), Ionuţ Caragea(O lacrimă pură în deşertul poeziei contemporane,Revista Singur, Sferaonline, Luceafărul), Cella Negoiescu(Slova Creştina, cetatea lui Bucur, antologia 55 poeţi contemporani, etc),Paul Gorban(Djamal Mahmoud sau despre poezie într-un timp al terorii, Revista Feedback-Iaşi,NR.5-6, 2010,(pagina 28), Ioana Geacăr(Djamal Mahmoud&Pe muchiile cercului, Revista Noua), Liviu Ofileanu(Albe&reci-Djamal Mahmoud), Constantin Buiciuc(În ziarul actualitatea, nr.671 din 12-18 Martie, 2010).

        -Cartea mea, Albe&reci, a fost prezentată la târgul cărţii de poezie, 2010, uniunea scriitorilor din România, bookfest 2010, Bucureşti, etc.
        -Volumul de versuri Păstorul de stânci, tradus în franceză de poeta Nicole Pottier, a fost prezentat la festivalul de poezie din Franţa, Lodeve,(Voix de la Mediterranee), unde au fost recitate câteva poeme de către poetul francez Christophe Lirone şi care au fost destul de apreciate de publicul prezent, aşa cum afirmă dânsul într-un mail trimis mie azi 29 iulie, 2010(I had the pleasure to read yours poems in Lodeve and they have been appreciated by the presents persons!!!)
        Cordialement
        Christophe Lirone


        Poetul-medic este unul sobru şi de-o acurateţe exemplară, – cu-atât mai mult cu cât, se înţelege, graiu-i matern e, faţă de română, unul exotic pe de-a-ntregul.
        Tot exemplară, pe cât cred, este şi buna lui credinţă: Djamal Mahmoud nu are nici urmă de cinism (contrar multora dintre confraţii săi români).
        Ceea ce admir, însă, mai cu seamă, la acest poet ce, simultan, e şi „de aici”, şi „de acolo”, ar fi subtilele notaţii, imaginile fulgurante, revelaţiile cutărei simplităţi ţinând de ochiul său onest, „concret”, discret şi, totodată, clair-voyant: „pleoapele încă se desfac/ da da încă se desfac/ ochii îmi privesc în tăcere/ clipele ce se crucifică pe liniile palmei [...]/ mâinile mă ajută şi acum/ să-mi acopăr ochii/ între plecăciuni/ tăcerea/ vine într-un şerveţel alb/ să-mi şteargă petele”.
        După cum vede-se cu ochiul liber, ultimele trei versuri aduc a hai-ku involuntar (Djamal Mahmoud fiind, altminteri, şi hai-kuist, să zicem, atitrat), ca şi, de altfel, într-o poemă, alta, ultimele două (în care nu atât rafinamentul e, îndeosebi, evidenţiabil, cât pertinenţa/per-cutanţa asocierii: „m-am foit puţin/ ai simţit/ închideai fermoarul/ rochiei tale albe/ voi tăcea ca un sâmbure/ în tine”.
        A se vedea, nu mai puţin şi versurile următoare: „dumnezeu este o pernă/ pe care îmi adorm iluziile [...]/ cearceaful alb/ e mormântul în care mor în fiecare zi”.
        N-aş încheia liniile acestea, prea-sumare, fără să semnalez un text cu totul admirabil, şi anume: „în fiecare palmă/ aveam câte o piatră/ le frecam una de alta
        până când/ îl vedeam pe dumnezeu/ alergând roşu/
        printre copaci”, – în care Epoca Silexului, dacă vreţi, face casă bună cu „dumnezeul roşu”, ieşit, parcă, din penelul lui Gauguin.
        (Şerban Foarţă)





        Pentru Djamal Mahmoud poezia este calea(nu doar cea mai plauzibilă, dar şi cea mai sigură) de a ajunge la miracol, de a-l prevedea şi "vedea", altfel spus de a/l presimţi, de a-l trăi şi retrăi. Când scrie:"sunt regele apei acum/la comanda mea i se mişcă valurile/când obosesc o usuc bătând din palme doar/o transform în mormânt/şi mă înfig în el", el este deopotrivă un poet şi valoros şi autentic.
        Viziunea aceasta denotă şi(o suspectă, dar greu de atins în ordine strict poetică)familiaritate cu tragicul.
        Modul cum personajul poemului devine din "Regele apei"(care la numai un gest al său-miraculos, altfel cum?-îşi "mişcă valurile")stăpânul unul "mormânt regat"-cred că pot utiliza această sintagmă-nu poate fi "scris" decât de cineva care vorbeşte fără efort cu poezia şi care "aude" vocile secrete ale acesteia.
        (Nicolae Tzone)



        Djamal Mahmoud – poet român

        Francezii oferă premii străinilor care scriu în limba lor. Noi îi ignorăm pe autorii originari din alte ţări capabili să se exprime în română. Mi-aduc aminte ce mult m-a impresionat un chinez, Gao Xing, care vorbea limba noastră mai bine decât mulţi dintre noi deşi nu fusese niciodată în România. O învăţase exclusiv din cărţi. L-am întrebat de ce anume a făcut această alegere. Mi-a povestit că, adolescent fiind, învârtise la întâmplare butonul aparatului de radio şi auzise deodată pe cineva vorbind într-o limbă complet neinteligibilă pentru el, dar melodioasă. A hotărât atunci, pe loc, să se dedice limbii care îl cucerise cu muzicalitatea ei. Dacă ar fi fost după mine (dar niciodată nu e după mine), i-aş fi oferit o medalie pentru opţiunea lui (şi, bineînţeles, pentru traducerea a zeci de scriitori români în chineză).
        La fel de mult mă impresionează faptul că sirianul Djamal Mahmoud, originar din exoticul Rakka, scrie poezii direct în limba română. Şi încă într-o limbă română aleasă. Ar fi bine dacă toţi autorii români ar stăpâni la fel de bine ca el cuvintele româneşti.
        Sensibilitatea poetului diferă totuşi, într-o oarecare măsură, de a noastră. Autorul sirian este mai atent la peisaj decât sunt poeţii noştri de azi. La noi, însăşi noţiunea de „natură” pare demodată şi ne face să ne gândim mai degrabă la cauza pentru care luptă ecologiştii decât la alunecarea norilor pe cer sau la zbaterea calmă a mării. Djamal Mahmoud pare să trăiască direct „în lume”, nu într-o locuinţă meschină, este un fiu al naturii, pe care o simte oriunde s-ar afla. El evocă marea sau cerul spontan, chiar şi când îşi portretizează mama:
        „nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută”.
        Se mai observă în versurile citate şi o cruzime delicată, de pensulă subţire, a observaţiei, specifică spiritului oriental.
        Dar Djamal Mahmoud nu este doar un oriental, este Djamal Mahmoud. El se distinge de alţi poeţi prin discreţia elaborată a poeziei sale. Nu este vorba, cu alte cuvinte, de acea discreţie inevitabilă şi dezolantă care le este proprie autorilor lipsiţi de temperament artistic, ci de capacitatea de a ordona elegant trăirile cele mai răvăşitoare, de a le comunica ritualic, pentru a obţine maximum de receptivitate din partea cititorului:
        „trag perdelele / nimeni nu-mi ţine de urât / doar fumul de ţigară / târâş intru în ecranul computerului / n-am învăţat mersul pe vârful degetelor încă / târâş intru în căutarea unei poezii / a unui dumnezeu / târâş până îmi tocesc / genunchii coatele / până adorm cu tasta între buze”.
        Se mai poate remarca şi ironia fină – o irizaţie de ironie, abia sesizabilă – practicată de poet:
        „două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc / patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun”.
        Să-ţi fie teamă să le vorbeşti oamenilor despre patrie şi religie, întrebându-te dacă nu cumva doar arborii te vor înţelege, iată un mod de o gingăşie fără seamăn de a-i ironiza pe semenii angajaţi într-o slujire violentă, zgomotoasă şi de multe ori demagogică a ţării şi a divinităţii. Pe de altă parte, însuşi faptul că în acest poem poetul nu defineşte patria şi religia reprezintă o definire diafană.
        Mă întorc însă la bucuria de a citi versurile unui sirian scrise direct în limba română. Ce proprietate a termenilor! Ce simţ al nuanţelor semantice!
        „pleoapele încă se desfac / da da încă se desfac / ochii îmi privesc în tăcere / clipele ce se crucifică pe liniile palmei / fiecare înviind din moartea sa o altă clipă / culorile se dezbracă între morţile lor / de întuneric”
        A scrie pleoapele se desfac înseamnă pentru mine deja un certificat de cunoaştere a limbii române în esenţa ei. Iar a scrie ochii îmi privesc în tăcere clipele ce se crucifică pe liniile palmei fiecare înviind din moartea sa o altă clipă repezintă pentru mine o dovadă că în literatura română a apărut un nou poet: Djamal Mahmoud.
        (Alex. Ştefănescu)
        &ntre yang şi yn

        Citind versurile lui Djamal Mahmoud, născut în Siria, în 1962, devenit medic în ţara noastră, scriind în limba română cu o surprinzătoare proprietate, nu putem a nu avea în vedere raportul Orient-Occident. Neîndoios, acest poet s-a „occidentalizat” în bună măsură, precum foarte numeroşi congeneri ai d-sale, afirmaţi în planul activităţilor intelectuale. Nu mai puţin, elementele funciare ale Orientului de obîrşie persistă în poezia ce ne-o oferă, aidoma unor fantasme izvorîte din straturile adînci ale fiinţei ce nu încetează a o bîntui. Fantasme ilustrative pentru semnificaţia simbolică a celor două puncte cardinale, cărora le corespund peisaje contrastante. Dacă Occidentul e toposul toamnei, al norului şi mlaştinii, al materiei amorfe, stagnante, Orientul reprezintă primăvara, lumina, căldura, cerul însorit. În gîndirea chineză, cele două mari energii complementare sunt numite yn, puterea feminină, glacială, pasivă, şi yang, puterea masculină, caldă, dinamică. Apartenenţa răsăriteană a lui Djamal Mahmoud e mărturisită fără echivoc: „spre răsărit ne îndreptăm / peste bosfor se învîrt roţile / îl zăresc pe saul călare / cu o cruce mare în mînă / ea mă priveşte / i se văd doar ochii ca de şoim încătuşat / din ei saltă deşertul în căutarea ploii / privirile ni se sărută deasupra apei // caut pustiul în fiecare / ochi de femeie” (pod). Dar confruntarea cu Apusul nu rămîne fără urmări. Acesta e resimţit ca un mediu închis care terifiază fiinţa, ca o temniţă strîmtă ce o sufocă. Reacţiile la acest spaţiu advers sunt energice: „între sufletul meu şi văzduh / e un trup şi o cămaşă de forţă” (pînză umedă). Sau: „îmi înfig picioarele într-un sac de piele / făcut la comandă / la cea mai veche fabrică de saci / de pe pămînt / (…) mă ghemuiesc în el / las o mică fereastră cît o nară de om / ca să pot lua din cînd în cînd / cîte un pumn de aer / ca să pot privi spre cer / din această grămadă de gunoi / unde sunt abandonat ca un prunc nedorit” (singur). Autorul pare a suferi aşadar de o claustrofobie determinată de o spiritualitate geografică. Eliberarea de o asemenea teroare cu abisale rădăcini se produce prin viziunea spaţiului deschis spre „un cer / ce se face / din ce în ce mai înalt” (sticlă). Spiritul i se regăseşte prin senzaţia lărgimii, a golului primăvăratic, germinator, ce rezonează în încăperile spaţioase, cu ziduri însufleţite de culori tonice, cu ferestrele deschise către univers: „geamurile sunt larg deschise în camera mea / portocalele atîrnă de crengi încă necoapte şi verzi // stăteam pe o bancă într-un parc / cărările erau goale copacii la fel de goi / ochii tăi erau verzi atît de verzi / iar pămîntul atît de alb şi umed / ne sărutam doar / ne sărutam sorina // în casa mea sunt camere mari şi multe acum / pereţi coloraţi şi înalţi” (tablou). Pe acest fundal energetic predomină stihia masculină, yang. Învolburarea erotică se înalţă pînă la patetism: „khayam / nu avea doar plantaţii de nisip / nici esenin / mai multe sînge decît ţarul / ah de ai şti / cîte femei se aştern în mine / şi cîte deşerturi am de stins acum” (esenin).
        Sufletul universal la care sufiştii raportează Orientul pulsează în eul poetului care, pe de-o parte, se simte cufundat în tenebrele occidentale, pe de alta se pune în legătură organică cu regnurile. Acest simţămînt de comuniune cu materia cosmică îi corijează torpoarea, îi întoarce faţa către simbolismul originar: „a trecut destul timp de cînd mă gîndesc / să mă ridic / s-a întrerupt curentul / atîta beznă s-a făcut în jur / încît nu mai văd absolut nimic / copacul pe care-l priveam din geam / şi-a mutat rădăcinile în tălpile mele / acum sunt un arbore cu vezica urinară plină” (mobila de bucătărie are aceeaşi culoare). Între viaţă şi moarte graniţa devine permeabilă, sîngele are gust de lămîie, bardul se simte un rege al apei, într-o susţinută convivialitate a structurilor materiale şi spirituale ale lumii. Metamorfozele materiei nu-i ocolesc făptura corporală, întrucît din umeri i se ridică două stoluri de păsări migratoare, pasionate în aşa grad de linii şi cercuri încît izbutesc a alcătui, cu arca din capul său, cruci, semiluni, stele cu şase unghiuri. Cuprins de o frenezie a ocultelor comunicări, poetul se declară capabil a modela obiecte din substanţa uranică: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar cîteva pijamale / din petice / am făcut un cîine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de vineri sîmbătă şi duminică” (lanţuri). În aceeaşi atmosferă de witz melancolic, suntem informaţi că „trecutul are miros de blană de urs” şi că un ceas de perete „îşi scoate limba printre aburi / arătîndu-ne ora exactă” (mozart). De cele mai multe ori însă domină nota gravă a contemplaţiei absorbante. O contemplaţie de un misticism sui generis, în care subiectul se revarsă în obiect, devine partea integrantă a acestuia: „m-am foit puţin / ai simţit / închideai fermoarul / rochiei tale albe // voi tăcea ca un sîmbure / în tine” (hibernare). Aceeaşi comuniune duios-informaţională funcţionează între entitatea umană şi cea vegetală, ca un ceremonial al integrării într-o absconsă unitate. Autorul se reazemă de trunchiul unui palmier care-l mîngîie cu aerul din palma sa, istorisindu-i diverse întîmplări, bunăoară că a fost plantat într-o zi de toamnă, la aceeaşi oră la care i s-a născut interlocutorul: „în casă nu era nimic verde pe atunci / în afară de el şi de ochii mamei” (umbra). Nu lipseşte nici fachirismul (forma dură, sacrificială prin masochism, a aceleiaşi comuniuni): „sorin are gura plină de cuie / cu privirea-n jos le scoate unul cîte unul / le înfige-n tălpi ca nişte rădăcini” (cuie). Avem a face aici cu un neastîmpăr al materiilor fecunde, acelaşi din care au izvodit figurile unei zeităţi cu mai multe braţe şi cu mai multe capete.
        Dar se iveşte şi un moment în care autorul nostru resimte insuficienţa materiei, năzuind spre un contact imediat cu divinitatea. O astfel de năzuinţă e formulată tranşant, ultimativ, într-o manieră ce nu mai corespunde echilibrului luminos, extaziei răsăritene: „n-am destul sînge să înalţ temple / să-ţi adăpostesc geamătul / mi s-a făcut dor de dumnezeu / vreau să-l văd chiar acum” (timbre). Modalitatea dualităţii contemplaţie-acţiune, specifică Orientului, prezentă în numeroase texte ale lui Djamal Mahmoud, nu apare totuşi cu consecvenţă. Îşi face loc în creaţia sa acel proces al occidentalizării care a cuprins, inevitabil, cultura Orientului. Un ton elegiac se insinuează în această viziune de răscruce: „în drumul de întoarcere am poposit / în palma sa / în timp ce ningea peste mine / adulmecîndu-mă un cal rusesc / ce şi-a pierdut călăreţul în luptă // mort deja / am aprins un băţ de chibrit / în memoria ei / şi am privit în urma mea / pînă mi-am ars degetul arătător” (mort deja am aprins un băţ de chibrit). Dramatismul colorează imaginile aidoma sîngelui: „trupul tău plăpînd şi nevinovat / dansează valsul morţii mele / şi al învierii apelor moarte / nu ştii/ că din cămaşa ta purpurie / precum sîngele scurs / în această noapte / se vor naşte culorile” (culorile). Micile ritualuri intime pe care le cultivă Djamal Mahmoud sunt mai puţin iniţiatice decît lirice, informate de incertitudine, anxietate, pustiire, oglindind apele stătute, umbrele groase ale lui yn. Ex oriente lux? Iată încă o dovadă a faptului paradoxal că soarele culturii a ajuns la o mişcare inversă.
        (Gheorghe Grigurcu)




        Poetica hieroglifei

        Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu.
        El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde se sfârşeşte limbajul de zi cu zi. Ca şi patria sau Dumnezeu, ea ţine de domeniul indicibilului, e un soi de spasm al rostirii, care îşi mărturiseşte astfel propria neputinţă în faţa a ceea ce nu se poate spune şi nu se poate dezvălui pentru că e taina însăşi, prezentă în fiecare cuvânt ca un soi de orientare vectorială: „două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb / în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun” (mut).
        Aşa cum e lesne de observat, din perspectiva lui Djamal Mahmoud limbajul poetic e un alfabet mut, mai lesne de tradus în mişcări decât în cuvinte, o limbă secretă a etalării, care mai mult arată decât rosteşte şi de aceea poemele sale au adesea aerul unor coregrafii, se compun din mişcări şi din gesturi ce par saturate de sens, întocmai ca semnele unui alfabet hieroglific: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar câteva pijamale / din petice / am făcut un câine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de / vineri sâmbătă şi duminică / câinele meu n-are nevoie de carne / nici de oase / nu-i latră pe oameni / nici pe câinii lor / el doar îi priveşte-n tăcere / iar din când în când / cu privirea-n sus se aşază la umbră” (lanţuri).
        Autorul posedă ştiinţa contemplaţiei, priveşte lucrurile empatic, neîndoindu-se nicio clipă de existenţa acestora: nu numai că realul există, dar reprezintă el însuşi o textură de semne şi de simboluri, pe care ochiul poetului este chemat să le descopere şi să le transpună, nu în cuvinte, ci în imagini, care sunt mai adevărate ca vorbele, pentru că vorbesc un limbaj cosmic. De aceea, pornind de la anecdota cotidiană, Djamal Mahmoud construieşte veritabile „picturi metafizice” în mişcare, unde micile gesturi se încărcă de inefabil şi sugerează tâlcuri ascunse, exprimând dacă nu Sensul atunci cel puţin nevoia noastră de sens: „mama se trezeşte în fiecare zi la oră fixă // foşnetul apei şi sunetul paşilor / sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune / îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei / de nechezatul cailor în timpul înecului / îmi aduc aminte de copacul de lângă pod / la umbra căruia tăceam îmbrăţişaţi / iar maşinile pelerine se roteau / în jurul trupurilor noastre / în timp ce cădea peste noi la intervale egale / câte-o frunză moartă / acum nu se mai aude nimic / nici urmă de sunet / probabil mama îşi usucă tălpile umede în linişte / iar camelia se foieşte goală / pe un cearceaf alb / undeva / pe malul mării roşii” (sânii cameliei).
        Desigur că o asemenea „poetică a hieroglifei” implică dimensiunea simbolică a cuvântului, astfel că în poemele lui Djamal Mahmoud semnul lingvistic posedă mereu o anumită câtime de transparenţă, trimite întotdeauna către un semnificat transcendent pe care, chiar dacă nu-l poate articula limpede (şi aici e diferenţa esenţială în raport cu limbajul revelaţiei religioase), îl evocă, îl aminteşte, îl arată cu degetul. Şi tocmai această credinţă într-o transcendenţă a limbajului îl situează pe acest poet, născut nu departe de locurile unde se va fi inventat scrierea, dincolo „de mode şi timp” şi de bine-ştiuta tautologie „cuvântul e numai cuvânt”, în prezentul etern al ideii de poezie.
        Din perspectiva lui meşteşugul poeticesc rămâne unul nobil şi grav, iar poetul nu ia niciodată fizionomia deconcertantă a marionetei umanoide sau a bufonului dezabuzat, căci îşi păstrează atributele demiurgice, deţine puterea de a crea şi de a distruge cu ajutorul cuvintelor: „sunt regele apei acum / la comanda mea i se mişcă valurile // când obosesc o usuc bătând din palme doar / o transform în mormânt /şi mă înfig în el (regele apei). Iar acestei ambivalenţe a cuvântului (care implică facerea şi desfacerea) îi corespunde ambivalenţa fiinţei umane, amestecul ei paradoxal de spiritualitate şi corporalitate, care o face să penduleze între chemarea înaltului şi chemarea adîncului.
        Există, de aceea, în volumul lui Djamal Mahmoud poeme care transcriu dorinţa desprinderii de teluric, aspiraţia spre o răceală şi puritate superlativă, legate de imaginarul „schizomorf” al virilităţii eroice sau ascetice: „azi / voi face dragoste cu alaska doar / şi mă voi spăla cu zăpezile ei / albe & reci / ridicându-mă deasupra lumii // tu / privirea ce mi-ai lepădat orbitele / şi te-ai înălţat deasupra oceanului / păstrează secretele noastre / nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută // cu fiecare închinare / învăluie pământul cu sâmburii săi / iar cerul / coboară numaidecât / să-i ciugulească din frunte” (albe & reci).
        Mişcarea ascensională va fi însă frânată mereu de energia gravitaţională a teluricului – lumea elementului feminin şi a maternităţii – de care subiectul uman e legat prin polul său biologic, astfel că textele poetului vor vorbi acum despre războiul dintre suflet şi corp sau despre incompatibilitatea dintre vocaţia uraniană a bărbatului şi chemarea telurică a femeii: „nu nu / strig cu urmele tale încă pe trup / nu mă ungeţi cu apă sărată şi caldă / apele curgătoare sunt limpezi şi reci / tu îmi astupi gura cu sânul / îţi verşi toate cărările umbrite / în sângele meu / nu nu / strig cu gura plină de cruci şi de morminte / lumina nu-i aici / lumina nu-i aici sub pielea mea / privesc în gol cu ochii abia deschişi şi umezi / tu îţi modulezi sunetele / îmi faci semn plecându-te / eu ridic din umeri nedumerit / privind în gol / cu tălpile îndreptate spre cer / ca două lumânări aprinse” (strigăt). Iar din momentul acesta poezia se transformă dintr-o alchimie a verbului într-o alchimie interioară, menită să pună de acord aspectele contradictorii ale personajului liric, prins între dorinţe şi aspiraţii contradictorii. Viziunea fiind a unui spirit care redescoperă limbajul originar al poeticului şi e prea puţin preocupat de experimentele literare de ultimă oră sau penultimă oră. Căci „călăreţul arab” soseşte dintr-o tradiţie poetică prea veche şi prea glorioasă pentru a nu putea discerne tranşant între esenţele tari ale poeziei şi simplele mode, care vin şi se duc, lăsând în urma lor, de cele mai multe ori, prea puţină pulbere auriferă. Şi chiar scriind într-o limbă de împrumut, căreia nu i-a scormonit cu siguranţă încă toate arcanele, Djamal Mahmoud reuşeşte astfel să ne convingă că în tabloul, şi aşa destul de pestriţ al poeziei române de astăzi, vocea lui bine timbrată reprezintă mai mult decât o apariţe exotică, iar despre poezia sa se cuvine să scriem fără niciun strop de condescenţă.
        (Octavian Soviany)



        Nu ştiu cum sună în limba arabă poezia lui Djamal Mahmoud, însă în expresie românească, este o poezie vibrantă şi impregnată de cultură poetică, cu enunţuri filosofice, impregnate în text. Ceea ce transmite poetul într-un limbaj post- modernist, amintind de şcoala Echinox-ului clujean şi cu unele conexiuni la experimentele lirismului de după 2000 în România, este din adâncul stratificat în memoria culturală a Orientului, dar şi din asimilările celei de „ a doua patrii”, cum ar spune ciritcul Dieter Schlesak. Despre o astfel de „ patrie” în sensul umanităţii unitare, a vorbit şi Nichita Stănescu, scriind că „ patria lui e limba română”... Djamal Mahmoud, ca toţi poeţii lumii de azi, îşi au patria în limba poetică, universală. Anticii latini scriau „ ubi patria, ubi bene”...Sirianul are patria siriană în simţirea sa, în revelaţiile dimensiunii poetice a existenţei, iar dacă scrie şi în limba de adopţie, este acesta un experiment folositor, benefic pentru că a fi „contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”
        aşa cum splendid definea Lucian Blaga, este a fi în durata vieţii tale, însă, prin rostirea poetică, în Timpul continuu, ca Memorie în devenire perpetuă, al trecerii şi Eternei Reîntoarceri.
        Nu e locul de a cita, ci a lăsa cititorul să primească. Este cartea păstoririi stâncilor , aşadar a meditaţiei pe Munte, a păstoririi gândurilor pe pajiştile semantice...Violenţa frustă a multor poeme, nu e altceva decât sinceritatea unui patos unic, în balansoarul dintre Eros şi Thanatos. A diferenţia entitatea poieion prin limba în care se exprimă ea, unitar uman, cum scria Boges, deci ca o Entitate Unica ( de fapt), ar fi o eroare : româna lui Djamal sună mai frumos şi elevat decât a multor poeţi români!
        Stilistica lui Djamal Mahmoud conţine şi un suflu hieratic- psihedelic, oracular, premoniţial. Ofranda poeziei este restituită familiei, el are cultul femei- mame, femeii- iubite, împreunării ca act genezic, pe care în Orient înţelepţii şi teosofii o numeau „ covorul de carne al rugăciunii”
        Acest volum este unul alcătuit rotund, cu un ascuţit simţ auto-critic, şi poate asprimea, acuitatea plasticizantă a poetului este cel mai relevant semn al unei trăiri ce nu scade niciodată sub flacăra albă a stării: de unde pregnanţa terifiantă a revelaţiei, a profetismului în sens actual. Faptul că poetul sirian editează în limba română, pe care o simte şi înfrumuseţează, este o bucurie şi un ales ospăţ al inimii.
        Djamal Mahmoud simte şi reflectă liric mişcarea duhului creator şi manifest, mai ales când scrie despre iubire, cu empatia unui suflet generos, dar grav şi deloc ipocrit. Din această selecţie matură, critică, înţeleg că are conturul destul de clar, al unui bărbat al Muzelor, un cavaler al seducţiei şi un fin caligraf al stărilor fundamentale umane. Dar mai ales al unui Poet cu o uriaşă zestre a poeziei celei mari, arabe. Fuziunea cu literele noastre, cu artele şi cultura noastră, pare a fi o altoire dintre cele mai fericite, originală, cu izbitor aer de noutate.
        Itinerariul acestei creaţii este de fapt un drum lung către Sine, o redescoperire prin sine, a condiţiei umane. Registrul predilect este uneori fin ironist, alteori sceptic, dar cel mai constant unul serios, care cultivă cuvintele ca pe nişte seminţe. O carte este un seminar, iar monologul devine dialog şi transfer al emoţiei, al esteticii şi un gest catarsic. Acesta este Djamal Mahmoud, care deja are cititori admiratori în România.
        [/align]Eugen Evu


        Apariţie editorială
        personale []
        albe&reci, editura Vinea

        - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
        de Djamal Mahmoud [Djamal ]
        2010-04-22 | |






        text recomandat de - Liviu Nanu


        )











        !



        Vizionări: 1618





        Apariţie editorială
        personale []
        albe&reci, editura Vinea

        - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
        de Djamal Mahmoud [Djamal ]
        2010-04-22 | |










        A apărut volumul de versuri, albe&reci, editura Vinea, Bucureşti.
        Volumul are 122 de pagini, un cuvânt de întâmpinare:
        Şerban Foarţă

        Postfaţă: Alex. Ştefănescu,
        Gheorghe Grigurcu,
        Florin Caragiu, Octavian Soviany

        Redactor de carte:
        Nicolae Tzone

        Ilustraţiile, prelucrarea digitală a fotografiei autorului, coperta:
        Makovei

        © Editura Vinea

        Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale A României

        Djamal, Mahmoud
        Albe&reci / Mahmoud Djamal - Bucureşti:
        Ed.Vinea, 2010
        ISBN 978-973-698-283-5

        821.135.1-1














        التعديل الأخير تم بواسطة جمال محمود هنداوي; الساعة 27-10-2010, 21:38.
        sigpic[motr]
        سقوط نجم-
        ضجيج الحجارة فقط
        يسمع في الهاوية.
        Falling star-
        only the noise of stones
        .in the deep valley
        World Haiku, No.5-2009
        هايكو-جمال محمود هنداوي[/motr]

        http://djamalmahmoud.wordpress.com/

        تعليق

        • جمال محمود هنداوي
          أديب وكاتب
          • 21-10-2010
          • 400

          #5


          Apariţie editorială/Le Berger de rochers
          personale []
          Editions Associatives Clapas, France

          - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
          de Djamal Mahmoud [Djamal ]
          2010-05-26 | |



          A apărut volumul de versuri, Le Berger de rochers(Păstorul de stânci), editura Clapas, Millau, Franţa.

          Volumul a fost tradus în franceză de Nicole Pottier.

          Prefaţă:Nicole Pottier şi Eugen Evu.

          Postfaţă:Angela Nache Mamier.

          Redactor de carte: Christophe Liron

          ISBN: 2-914616-89-9
          EAN: 978-2-914616-898



          Préface
          Berger de rochers”: de la conception à l’infini.
          Djamal Mahmoud féconde les mots comme il féconde la femme. Ravi
          par l’amour, ébloui par la naissance - ce processus grâce auquel il
          réalise pleinement sa mission d’Homme - le poète accomplit sa
          mission de créateur, accédant ainsi au rôle de démiurge. Et c’est à
          la femme qui accouche, qui donne vie, qui met au monde, la Femme
          – épouse et mère - initiatrice de la vie qu’il rend hommage.
          „je suis entrée en travail maintenant
          je serre les dents et je me tais
          (Frénésie)
          „mais ton coeur est la cloche
          qui bat éternellement m’annonçant
          chaque résurrection”… (Lala)
          Sa mère est le personnage central de nombreux poèmes, entrant en
          symbiose avec la nature, une nature fertile et authentique, qui est
          souvent source de nostagie, tel un paradis perdu.
          „et lorsque je commence à m’assoupir
          il tire l’ombre de maman bien cachée dans ses racines
          il me la tend et appelle tous les oiseaux
          pour qu’ils chantent jusqu’à ce que je m’endorme dans ses bras…”
          (L’ombre)
          Plus que le résultat d’un désir, l’enlacement des corps n’étant pas
          absent de ces poèmes, la naissance conduit à cet accouchement de
          soi-même, qui se transforme peu à peu en une initiation, ponctuée
          par la mort à chaque étape de cette croissance nécessaire au
          processus de vie.
          „dans mon arche gémit une femme en travail
          ce n’est pas son premier accouchement et ce ne sera pas son
          dernier
          (...)
          je suis impatient
          j’ai hâte qu’elle accouche de moi-même” (L’épitaphe)
          „Elle
          gémit
          gémit en moi tout en me faisant naître” (La naissance)
          4
          Ces étapes de la vie sont autant de rites d’initiation visant à devenir
          Homme au plein sens du terme, à réaliser l’oeuvre de Dieu et par làmême
          à se rapprocher de l’infini. La mort n’est pas exclue, mais
          incluse dans le processus vital, tout comme l’ombre n’est pas en
          opposition mais en complémentarité de la lumière, mettant en
          relief le paysage et procurant par là-même plus de hauteur et de
          profondeur aux textes poétiques.
          „ton corps ondule en moi
          délicat et innocent
          il danse la valse de ma mort
          et de la résurrection des eaux mortes” (Tête)
          Le poète se promène dans un paysage séculaire chargé d’histoire,
          décryptant les formes et les contours de sa géographie particulière.
          „tenant en main le barrage érodé
          par les rats et par les gens
          nous nous heurtons à l’eau restante” (Mareb)
          (Evocation de la digue de Marib au Yémen, symbole de l’Arabie
          heureuse, ancienne capitale du royaume de Saba).
          „dans mes bras
          se lève un chevalier arabe
          il te récite la peau écrite
          en lettres d’or sur le mur de la Mecque” (Duel)
          Il s’agit là d’un espace ouvert, où la terre attend l’eau, cet élément
          vital qui la féconde, cette eau de la crue qui la nourrit. L’eau,
          élément essentiel de la vie, symbole de fécondation, tout comme à
          la naissance la femme perd les eaux.
          „elle me regarde voilée
          on ne voit que ses yeux
          comme ceux d’un faucon enchaîné
          d’eux s’échappe le désert
          en quête de la pluie” (Pont)
          Tout au long de ce parcours, entre silence (du désert) et attente (de
          l’eau), le poète fait un retour aux origines, se dénudant
          complètement, cherchant l’enfant intérieur, éternel visionnaire de
          la pureté originelle où le corps n’est que le réceptacle, périssable,
          de l’âme éternelle:
          „entre mon âme et l’air
          il y a un corps
          et une camisole de force” (La toile humide)
          Le poète se transforme ainsi en un „berger de rochers”.
          „comme la majorité des prophètes
          je m’imagine en rêve
          chaque nuit
          …/…
          5
          …/…
          avec des troupeaux de rochers derrière moi
          broutant des vagues” (berger de rochers)
          Pourtant l’espace infini est offert à chacun de nous, qui naît dans la
          liberté de s’écouler sans opposer aucun barrage au cours naturel du
          fleuve et sans craindre l’ennui et la vanité du monde.
          Pour traduire cet infini, cette liberté intérieure, le poète a recours
          à la poésie, tout comme le grand poète roumain Nichita Stanescu,
          qui était en quête du mot créateur de mondes, le mot „lumière”:
          „Fiat lux !”
          „Dieu me manque
          je veux le voir juste maintenant
          cueillir la lumière de tes battements
          d’ailes…” (Timbre)
          Pour Djamal Mahmoud, la poésie est cet art qui repose en lui,
          attendant d’être fécondé, et c’est lors de cette mise au monde
          révélant l’écriture, que le poème l’accouche en tant que poète. A la
          gestation de l’un, se superpose la révélation de l’autre. Le cercle
          est parfaitement clos. L’Homme se réalise alors au plein sens du
          terme, il réalise l’oeuvre de Dieu en se rapprochant de cet infini.
          Telle est la mission du poète: dépasser ses ombres particulières,
          accomplir la mission humaine et au moyen de la poésie, langage
          universel, atteindre Dieu.
          „séparé de mon ombre
          je quitte les rochers blottis
          je sors des murs abrupts” (Le premier cercle)
          (Nicole Pottier)



          Le berger de rochers ou une hermeneia mondo-mioritique

          Je ne sais pas comment sonne la poésie de Djamal Mahmoud en
          arabe, mais dans son expression roumaine c’est une poésie vibrante
          et imprégnée de culture poétique, intégrant des énoncés
          philosophiques. Ce que le poète nous transmet dans un langage
          post-moderniste, faisant penser à la revue Echinox de Cluj et
          possédant certaines connexions avec l’expérience du lyrisme des
          années 2000 et suivantes en Roumanie, provient de la profondeur
          stratifiée dans la mémoire culturelle de l’Orient, mais aussi des
          assimilations de la «deuxième patrie» comme dirait le critique
          Dieter Schlesak. Nichita Stănescu avait également parlé d’une telle
          «patrie», dans l’acception de l’humanité unitaire, quand il écrivait
          que „ sa patrie est la langue roumaine”... Djamal Mahmoud, comme
          tous les poètes du monde actuel, a sa patrie dans le langage
          poétique, dans le logos universel.
          Le syntagme „ berger de rochers” définit un „ars poetica”
          suggestif, commutatif, de la syntaxe dans le discours lyrique de
          Djamal, un discours fortement auto-référentiel, d’une personne -
          lyrique et morale qui se prononce avec une vigueur imaginative et
          un sens esthétisant accentué,- où dans cette poésie pastorale nous
          sous entendons une sorte de transhumance de l’homme
          contemplatif sur le Mont mythologique, où les rochers peuvent
          devenir des troupeaux figés ...
          Il est intéressant d’aborder sous l’aspect linguistique le talent qu’il
          a d’écrire en roumain, et je serais curieux de savoir en quelle
          langue le poète réfléchit (!). Mais c’est peut-être pour cela que nous
          ressentons dans son livre un arta compositorum spécial, un „ goût”
          parfumé des vers...Dans le laboratoire de ce dictionnaire mental
          unique, Djamal Mahmoud réussit de mémorables suspens, parfois
          exotiques, à l’oreille du lecteur roumain.
          Alors pourquoi cette démarche apparemment surréaliste du berger
          d’un „rocher”, représenterait-elle de possibles graphèmes sur des „
          tablettes- poèmes” qui se veulent être des codes, paraboles,
          allégories d’une personne prophétique?
          L’art poétique est „ la poésie pastorale” des idées et des
          affects, une „mesure” de la durée spirituelle, trans-moderniste,
          agonisante.
          Le berger de rochers – ces idées- affects comptent, prennent
          des notes, cultivent et développent dans la modernité cette
          aptitude visionnaire transcendantale post- sumérienne (...) où par
          étrange manière nous retrouvons le mythe carpatique du „ troupeau
          figé”, du mioritisme ...Le genre de la ballade n’est pas un genre
          prosodique dans son livre mais il est transparent dans la sémiotique
          visionnaire....
          7
          Djamal Mahmoud a une Réflexion Poétique du monde, de l’Humain
          et je considère que cette réflexion est également Initiatique: voilà
          le sens impérissable de l’écriture - poésie pastorale! La réflexion
          poétique - re-créatrice, c’est la patrie intérieure et dans le cas de
          la lyrique du syrien ( et pourquoi pas du roumain aussi?) c’est cette
          même patrie – Mot-Idée, c’est une allégorie superbe: celle de
          retrouver le langage qui unit l’Être selon le stigma élohimique du
          « mélange des langues » de Babylone....Peut-être que le langage a
          d’abord été le langage primordial , un tronc –bûche de bois
          vigoureux, dans lequel l’Arbre de Vie était un Logos magique, et
          c’est pourquoi illo tempore, la poésie était incantation, divination
          et depuis lors nous avons cette « poésie pastorale » dans l’écriture
          littéraire, que les grecs avaient nommée cathartique, à effet
          thaumaturgique...
          Le poète est herméneutique et ses mots „ paissent” dans les champs
          élysées ou en enfer en une Vision qui nous est transférée
          nouvellement, qui nous est communiquée magiquement...
          Mener paître c’est désenchanter : des rochers pétrifiés revivent sous
          la formule mantra du Verbe. La patrie est à la fois Matrie, le Logos
          ressuscité et la mythologie roumaine a également un féminin du
          Logos: Logostea !
          Dans l’Antiquité, les Latins écrivaient „ ubi patria, ubi
          bene”...Le syrien possède la patrie syrienne dans son sentiment,
          dans les révélations de la dimension poétique de l’existence et le
          fait qu’il écrive également dans sa langue d’adoption représente
          une expérience utile, bénéfique parce que « être contemporain des
          papillons , de Dieu” comme le définit de manière splendide Lucian
          Blaga, c’est être tout au long de sa vie, pourtant, grâce à
          l’énonciation poétique, dans le Temps continuel du passage et de
          l’Eternel Retour, telle une Mémoire en perpétuel devenir.
          Il n’est pas question ici de citer mais de laisser le lecteur
          recevoir. C’est le livre de la poésie pastorale des rochers, donc de la
          méditation sur la Montagne, de la poésie pastorale des pensées dans
          les prairies sémantiques…La violence fruste de plusieurs poèmes
          n’est autre que la sincérité d’un pathos unique balançant entre Eros
          et Thanatos. Différencier l’entité poieion par la langue dans laquelle
          elle s’exprime, unitairement humaine, comme écrivait Borges, en
          tant qu’Entitate Unica (de fait), serait une erreur : le roumain de
          Djamal résonne plus joliment et plus noblement que celui de bien
          des poètes roumains!
          La stylistique de Djamal Mahmoud contient également un souffle
          hiératique- psychédélique, oraculaire, prémonitoire. L’offrande de
          la poésie est restituée à la famille, il a le culte de la femme-mère,
          femme-amoureuse, de l’union comme acte génésique que les sages
          8
          et les théosophes en Orient nommaient „ la chair comme tapis de
          prière”
          Ce volume est construit de manière circulaire, avec un sens aigu de
          l’auto critique et il se peut que l’austérité, l’acuité plasticienne du
          poète constitue le signe le plus révélateur d’un sentiment qui ne
          baisse jamais sous la flamme blanche de sa nature: d’où la
          prégnance terrifiante de la révélation, du prophétisme au sens
          actuel. Le fait que le poète syrien édite en roumain, qu’il ressent et
          embellit, est déjà une joie et un régal du coeur.
          Djamal Mahmoud sent et réfléchit sur un mode lyrique le
          mouvement de l’esprit créateur et manifeste, surtout quand il écrit
          sur l’amour, avec l’empathie d’une âme généreuse, mais aussi grave
          et sans hypocrisie. Dans cette sélection mature et critique, j’en
          déduis qu’il possède le contour suffisamment clair d’un homme des
          Muses, un chevalier de la séduction et d’un fin calligraphe des états
          humains fondamentaux. Mais il a surtout les traits d’un Poète ayant
          un héritage gigantesque parmi la grande poésie, la poésie arabe. La
          fusion avec nos lettres, avec nos arts et notre culture paraît un
          greffage des plus heureux, original avec un air de nouveauté
          étonnant.
          L’itinéraire de cette création est en fait un long chemin vers le Soi,
          une redécouverte par soi-même, de la condition humaine. Le
          registre préféré est parfois finement ironique, parfois sceptique,
          mais le plus souvent sérieux cultivant les mots comme des
          semences. Un livre est un séminaire, et le monologue devient
          dialogue et transfert de l’émotion, de l’esthétique, et un geste
          cathartique. Voilà qui est Djamal Mahmoud, qui a déjà des
          admirateurs en Roumanie.
          (Eugen Evu)
          traduit par Nicole Pottier


          Djamal Mahmoud -les étincelles d’une âme rebelle
          Notes de lecture
          Djamal Mahmoud est un poète original qui utilise une langue
          d’étincelles avec une vision humaine qui se nourrit de la
          magie de la nature.
          Dans chaque poème, l’auteur, d’origine arabe, superpose un
          second poème qui n’est autre que celui de la langue. Toute sa
          poésie trahit une énergie créatrice contagieuse.
          Sa poésie puise sa valeur, sa puissance et sa richesse de
          l’intérieur de son âme.
          Djamal Mahmoud atteste du point de vue sociologique et
          historique une voix qui se suffit à elle-même.
          Il chante les pierres, le sable, le désert car il les porte en lui.
          Son désert à lui „le berger de pierres”, conserve la profondeur
          et la sensibilité de la création actuelle. Le poète s’interroge
          d’un poète à l’autre (Gibran, Khayam, Tagore...) pour
          retrouver le fil qui nous conduit vers l’individu avant la
          société , la création avant l’histoire, la poésie avant le thème
          poétique.
          Le poète manifeste une voix singulière, la sienne, qui n’obéit
          qu’à sa propre nécessité interne, loin de toute imitation, de
          toute répétition ou appartenance à l’expression commune.
          „Que l’homme soit une pierre”! Cette phrase de Tamîn ibn
          Muqbil est l’une des clefs essentielles de la compréhension de
          la poésie préislamique.
          C’est le repère qui nous permet de voir sa topologie spirituelle
          et ses extensions.
          Elle signifie que la vie, pour l’esprit arabe, est fragile, facile à
          briser- la vie est un „vêtement d’emprunt”,”corrompu par la
          mort”,qui „circule dans l’âme”,comme le „soleil circule dans
          le ciel”. L’Homme est otage de l’usure aussi vrai que la tombe
          est ”la demeure” de l’homme et de la vérité. Il éprouve donc
          un certain malheur de vivre, car quelle joie peut éprouver „un
          vivant avançant vers sa mort ? ”.
          Positivement, sa poésie exprime le désir de vaincre, la
          fragilité et la mort.
          Djamal Mahmoud écrit sur l’absurdité du monde . Plus il
          réfléchit, plus il mesure l’étendue de l’abîme qui l’en sépare.
          L’auteur a une certaine soif de perfection qu’il ne peut
          atteindre que par la poésie. Il sent qu’il partage avec les
          70
          choses une existence qu’il ne vit que momentanément. Il
          éprouve la souffrance mais il ne s’avoue jamais vaincu.
          Le poète vit en dehors de lui et en dehors du monde : triste ,
          isolé ,il attend ,il s’ennuie, risque, espère triompher du
          temps, de la mort et du changement. Il espère devenir pierre.
          Cette poésie dramatique est en quête d’issues ou
          d’échappatoires. Il n’est pas mû par un mouvement religieux
          vers le divin.
          Il reste suspendu au sol, quêtant à travers la poésie une
          élévation d’un autre genre, une espèce de hauteur terrestre.
          Il demeure fidèle à la terre, à la mère, à la femme, au désert,
          au sable,aux pierres, à tout ce qui revêt pour lui la
          signification du dehors.
          Les lieux choisis sont ou attractifs ou angoissants.De ces lieux
          viennent toutes les chutes. Ces lieux avec le vent, le sable,
          sont circulaires, labyrinthiques cet espace- là où tout est
          perte et confusion, errance. Ce lieu est l’endroit d’où à l’abri
          on observe avec regret la dissolution et la destruction des
          éléments.
          Le poète voit la vie solitaire comme le meilleur des
          compagnons. Mais le poète parle beaucoup du plaisir du corps,
          offre une joie de possession et de perfection qui permet au
          poète de goûter au paradis terrestre.
          La femme est oasis, eau, beauté entière, symbole de la
          fertilité et de la sécurité, de ce qui crée et ressuscite, de ce
          qui demeure haut et sublime.Lorsqu’il possède la femme, il
          sent qu’il domine la nature elle-même. Pour le poète la
          femme recèle une force qui influe sur le corps et l’esprit. On
          peut penser à un triomphe de la femme sur l’homme. En
          s’approchant de l’amour charnel,le poète connaît une telle
          transformation qu’il pense, lui, né de la femme, la créer à son
          tour.
          Le poète nous introduit dans une dialectique du plaisir et de la
          douleur, placée entre renoncement et la possession, entre la
          joie et le regret.
          Le temps de l’amoureux n’est pas le temps ordinaire. Nul
          amour n’existe sans la mort et sans la douleur.
          Sa poésie est un témoignage, sans aucune intention de
          changer le monde, de le dépasser ou de le recréer
          différemment.
          71
          Il s’entretient avec le réel, le décrit, témoigne pour lui. Il
          aime l’univers qui l’entoure et tente rarement de voir dans le
          réel son au-delà.
          Son regard est simple, clair, limpide.
          L’univers est un miroir de ses expériences. Le poète dissémine
          tout au long de ce recueil, ses instants de vie et souvent ses
          vers émanent d’une âme rebelle.
          Djamal Mahmoud suit le sentier de l’émotion avec finesse,
          emporté par un sentiment qui ne cesse de se transformer.
          Avec les mots , le poète devient le peintre inspiré de l’espace
          – labyrinthe - désert. Ce sont des faits et des pensées au
          ralenti ,mais d’une monotonie”extraordinaire”. Il refuse une
          existence limitée par l’attente.
          Angela Nache Mamier
          التعديل الأخير تم بواسطة جمال محمود هنداوي; الساعة 27-10-2010, 21:46.
          sigpic[motr]
          سقوط نجم-
          ضجيج الحجارة فقط
          يسمع في الهاوية.
          Falling star-
          only the noise of stones
          .in the deep valley
          World Haiku, No.5-2009
          هايكو-جمال محمود هنداوي[/motr]

          http://djamalmahmoud.wordpress.com/

          تعليق

          • جمال محمود هنداوي
            أديب وكاتب
            • 21-10-2010
            • 400

            #6
            [Djamal ]
            2010-04-01 | |



            Pe muchiile cercului
            articol [ Evenimente ]


            - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
            de Djamal Mahmoud











            A apărut azi, volumul de versuri, "Pe muchiile cercului" de Djamal Mahmoud, editura Brumar, Timişoara.
            [align=left] Volumul are 112 pagini, prefaţat de Eugen Evu iar coperta 4 de Felix Nicolau.
            Editor: Robert Şerban
            Coperta: Loredana Tîrzioru
            Paginare: Gheorghe Stanjic
            Tipar: BrumaR

            Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
            MAHMOUD, DJAMAL
            Pe muchiile cercului / Djamal Mahmoud. - Timişoara: Brumar, 2010
            ISBN 978-973-602-504-4
            821.135.1-1



            Cu o specială încântare am parcurs şi acest al doilea
            proiect al scriitorului sirian, de expresie şi românească,
            Djamal Mahmoud. Afirm că este mai bun ca primul, în
            sensul că poetul şi-a alcătuit un fel de epopee compozită,
            de o mare forţă expresivă şi bogată în conţinutul ei strict
            semantic. Poemele curg irepresibile, ţâşnesc ca nişte
            izbucuri, iar interspaţiile au o sete a pietrelor ce a fost
            îndelung scufundată în memoria freatică. Cartea are un
            dramatism esenţial, zguduitor, al condiţiei omului cu cerul
            pe umeri. Este, în această carte, un Dumnezeu–Copil, care
            e un fel de crisalidă ce se face trup-amforă spre a redeveni
            zveltă, a se înălţa.... Există un strigăt al suferinţei materiei
            de o formidabilă acuitate şi senzualitate ce impregnează
            verbul, îi dăruie mişcare estetică şi îl reumple de viu. Sunt
            numeroase, aproape toate, poemele în care poetul-om se
            autodefineşte cu aceeaşi uimire şi spaimă, îşi face curaj,
            căutând sensul real al fiinţei în devenire ciclică. Există
            în hlamida fabuloasă, în ornamentica metaforică, şi un
            raţionalism lucid, un fel de rugăciune laică, dar persistă
            talazurile refl uxului memoriei, colorat paradisiac-nostalgic;
            există o imensă milă-compasiune pentru cei loviţi de soarta
            oarbă, de natura oarbă, sau de răul lumii. Cartea conţine
            piese perfect şlefuite, deşi cred că Djamal scrie sub starea
            semi-transei între veghe şi visare, reverie. Marele sufl et al
            cărţii este, deopotrivă, oriental şi occidental, fuzionând
            în cel al simţirii universale.Am revelaţia unui mare poet.
            Într-un cuvânt, există, pulsează şi merită a fi auzit în limbile
            de mare circulaţie, nu doar cele asuprite de sistemul
            restrictiv al frontierelor. Ceea ce cred este că poetul va ieşi
            din experimentul său revuistic destul de temperat, şi se va
            impune prin valoarea liricii sale, unui public mult mai larg.
            Eugen Evu

            Când se preumblă pe muchii de cerc, Mahmoud Djamal se
            refugiază în muzică şi lumină. Ori în tăcere şi beznă, depinde de
            dispoziţie. Orfic şi ecologic, instrumentul lui poetic are tot atâtea
            corzi cât şi cel al vechii poezii orientale. Cercul acela cu muchii
            ca o faleză închide un univers sensibil, melancolic şi atemporal.
            Contează poeticul şi inspiraţia. Poezia este înaltă şi nu se amestecă
            în treburile de zi cu zi. Reveriile şi meditaţiile sunt pline de foşnet şi
            culoare. Aer proaspăt, departe de poluare.
            Felix Nicolau











            |
            [/align]
            sigpic[motr]
            سقوط نجم-
            ضجيج الحجارة فقط
            يسمع في الهاوية.
            Falling star-
            only the noise of stones
            .in the deep valley
            World Haiku, No.5-2009
            هايكو-جمال محمود هنداوي[/motr]

            http://djamalmahmoud.wordpress.com/

            تعليق

            • الشاعرة ليلى العنزي
              عضو الملتقى
              • 04-11-2010
              • 246

              #7
              دكتوورنا طلعنا قرااابه حياك ربي وحيا الرقة عمامنا وخوالنا


              اتمنى تكوون فدعاني وتشررفت بك ياخال


              >حنا هل الدير والرقة>>وحنا عيال حمص وضحاها
              [CENTER][FONT=Comic Sans MS][SIZE=7][COLOR=royalblue]ليس مهما ان يفهمني العالم كله[/COLOR][/SIZE][/FONT][/CENTER]
              [CENTER][FONT=Comic Sans MS][SIZE=7][COLOR=royalblue]ولا اريد ان اكون صفحة عارية للجميع[/COLOR][/SIZE][/FONT][/CENTER]
              [CENTER][FONT=Comic Sans MS][SIZE=7][COLOR=royalblue]المهم ان يفهمني "هو فقط"[/COLOR][/SIZE][/FONT][/CENTER]
              [CENTER][SIZE=7][COLOR=royalblue][/COLOR][/SIZE][/CENTER]
              [CENTER][FONT=Comic Sans MS][SIZE=7][COLOR=royalblue][/COLOR][/SIZE][/FONT] [/CENTER]
              [CENTER][FONT=Comic Sans MS][SIZE=7][COLOR=royalblue]الشاعرة العاليـــــــــــة[/COLOR][/SIZE][/FONT][/CENTER]

              تعليق

              • ريما منير عبد الله
                رشــفـة عـطـر
                مدير عام
                • 07-01-2010
                • 2680

                #8
                تدق طبول النبض عندما تعانق اسم عملاق درج على رسم الحروف بريشة مبدع

                وقد حمل عروبته
                سلاحا يخط على مدارج الغربة أنه الأنقى
                فأهلا بك د جمال محمود هنداوي
                وأهلا بقامتك المممتد إلى حدود السحاب

                تعليق

                • mmogy
                  كاتب
                  • 16-05-2007
                  • 11282

                  #9
                  مرحبا بشاعرنا الأديب القدير الأستاذ / جمال هنداوي وبهذه السيرة العطرة المشحونة بكل آيات العطاء والإبداع ونسأل الله أن نكون عند حسن ظنك بنــا ، واختيارك لنــا .
                  وأهلا بك وسهلا
                  إنْ أبْطـَأتْ غـَارَةُ الأرْحَامِ وابْـتـَعـَدَتْ، فـَأقـْرَبُ الشيءِ مِنـَّا غـَارَةُ اللهِ
                  يا غـَارَةَ اللهِ جـِدّي السـَّيـْرَ مُسْرِعَة في حَلِّ عُـقـْدَتـِنـَا يَا غـَارَةَ اللهِ
                  عَدَتِ العَادونَ وَجَارُوا، وَرَجَوْنـَا اللهَ مُجـيراً
                  وَكـَفـَى باللهِ وَلـِيـَّا، وَكـَفـَى باللهِ نـَصِيراً.
                  وَحَسْبُنَا اللهُ وَنِعْمَ الوكيلُ, وَلا حَوْلَ وَلا قُوَّةَ إِلاّ بِاللهِ العَلِيِّ العَظِيمِ.

                  تعليق

                  • جمال محمود هنداوي
                    أديب وكاتب
                    • 21-10-2010
                    • 400

                    #10
                    الأخت ليلى، أشكرك وأتمنى لك التوفيق.
                    sigpic[motr]
                    سقوط نجم-
                    ضجيج الحجارة فقط
                    يسمع في الهاوية.
                    Falling star-
                    only the noise of stones
                    .in the deep valley
                    World Haiku, No.5-2009
                    هايكو-جمال محمود هنداوي[/motr]

                    http://djamalmahmoud.wordpress.com/

                    تعليق

                    • صابرين الصباغ
                      أديبة وشاعرة
                      • 03-06-2007
                      • 860

                      #11
                      [align=center]
                      جميل أن تنثر زهورنا العربية رحيقا عالميا
                      وتكون رسلا تحمل للآخريين ُحلمنا وحِلْمنا
                      د. جمال هنداوي
                      وجدت هنا حلما عربيا تحقق خارج حدودنا الضيقة
                      التي تعلمنا خرس الحروف وقيد الكلمات وصلب المعاني
                      تحية تليق بقيمتك وروعتك
                      دمت رحيقا
                      [/align]


                      تعليق

                      • جمال محمود هنداوي
                        أديب وكاتب
                        • 21-10-2010
                        • 400

                        #13
                        عبق الأرض والمطر يلثم شفاهها بعد هجر، يفوح من كلماتك، ممتنٌ لك أخت ريما وعاجزٌ عن الشكر.

                        لك تقديري
                        التعديل الأخير تم بواسطة جمال محمود هنداوي; الساعة 05-11-2010, 13:32.
                        sigpic[motr]
                        سقوط نجم-
                        ضجيج الحجارة فقط
                        يسمع في الهاوية.
                        Falling star-
                        only the noise of stones
                        .in the deep valley
                        World Haiku, No.5-2009
                        هايكو-جمال محمود هنداوي[/motr]

                        http://djamalmahmoud.wordpress.com/

                        تعليق

                        • جمال محمود هنداوي
                          أديب وكاتب
                          • 21-10-2010
                          • 400

                          #14
                          المشاركة الأصلية بواسطة صابرين الصباغ مشاهدة المشاركة
                          [align=center]
                          جميل أن تنثر زهورنا العربية رحيقا عالميا
                          وتكون رسلا تحمل للآخريين ُحلمنا وحِلْمنا
                          د. جمال هنداوي
                          وجدت هنا حلما عربيا تحقق خارج حدودنا الضيقة
                          التي تعلمنا خرس الحروف وقيد الكلمات وصلب المعاني
                          تحية تليق بقيمتك وروعتك
                          دمت رحيقا
                          [/align]
                          الأستاذه صابرين الصباغ، كلماتك أجنحة حلقت بها روحي، اشكرك جزيل الشكر.
                          لك تقديري وامتناني
                          sigpic[motr]
                          سقوط نجم-
                          ضجيج الحجارة فقط
                          يسمع في الهاوية.
                          Falling star-
                          only the noise of stones
                          .in the deep valley
                          World Haiku, No.5-2009
                          هايكو-جمال محمود هنداوي[/motr]

                          http://djamalmahmoud.wordpress.com/

                          تعليق

                          • جمال محمود هنداوي
                            أديب وكاتب
                            • 21-10-2010
                            • 400

                            #15
                            المشاركة الأصلية بواسطة محمد شعبان الموجي مشاهدة المشاركة
                            مرحبا بشاعرنا الأديب القدير الأستاذ / جمال هنداوي وبهذه السيرة العطرة المشحونة بكل آيات العطاء والإبداع ونسأل الله أن نكون عند حسن ظنك بنــا ، واختيارك لنــا .
                            وأهلا بك وسهلا
                            الأستاذ العميد الكاتب الكبير محمد شعبان الموجي، مروركم هنا وحفاوتكم كرم أتمنى ان أكون أهلاً له.

                            لكم ياأستاذي خالص ومودتي واحترامي وامتناني
                            sigpic[motr]
                            سقوط نجم-
                            ضجيج الحجارة فقط
                            يسمع في الهاوية.
                            Falling star-
                            only the noise of stones
                            .in the deep valley
                            World Haiku, No.5-2009
                            هايكو-جمال محمود هنداوي[/motr]

                            http://djamalmahmoud.wordpress.com/

                            تعليق

                            يعمل...
                            X